| Noapte...sau zi? e chiar noapte?...sau e zi?..sau infinitatea desertului privirii mele? Te vad...oglinzindu-te in spatele tacerii mele...tacere...data la volum maxim in boxele fricii...tacere urlata, impinsa...constransa...destinata pentru a tacea. Tacerea e ca zebra strazilor, unde gandurile trec obstacolele, unde masinile timpului se opresc..se opresc dand spatiu unui sfarsit...sfarsitul inceputului...inceputul sfarsitului fara capat. Cine esti? esti...cine? Esti ceva...si totusi esti...esti paravanul psihologic ce imi blocheaza impulsurie din interiorul meu care tot incearca sa evadeze in puscaria vorbelor tale...tulburatoare, vage si in acelasi timp unice. Ai vrea sa-mi zici ceva, dar ar fi de prisos...paravanul psihologic pretinde intimitate. Calca-ma si apoi ridica-ma...scutura-ma de sange, stroarce-mi venele, hraneste-ma cu minciuni si da-mi sa beau amoniac...taie-mi simturile in bucatele si hraneste-le cu drojdie...intregeste-ma...lasa-mi o speranta de viata..da...o speranta...macar una...cadoneaza-mi un glonte. Ce faci? Ma faci...dependenta...dependenta de mangaierile tale infipte-mi in pielea crapata...crapata ca si coltul stang din pivnita durerii. Ma faci dependenta si ma lasi zacand pe patul din spitalul idealului tau...pe pat...intre rana distantei si tine...sa pasesc nu pot, caci as largi rana. Inchid ochii si ii deschid la loc...rana a prins coaja. Ma scol...frica fierbe in mine...fac un pas - rasuflu parca a usurare...pasesc iar si coaja se rupe, rana se deschide...si eu cad. Inchid ochii din nou si ma trezesc murdara de cearsafuri albe, in sicriul distantei. Te vad...esti inca in spitalul idealului privind in jos...privind la mine...rana incepe iar sa-si prinda coaja, si capacul distantei se inchide...iar amprentele degetelor tale sclipesc usor pe el. Astept sa-mi scrii...sa-mi scrii!...cu cerneala de urlete si regrete pe cearsafurile albe...sa-mi scrii...
|
RUPE