[ New messages · Members · Forum rules · Search · RSS ]
Page 1 of 11
Cenaclu Crew » Hai sa vorbim » Hai sa vorbim » O idilă care s-a sfârşit înainte de a începe... (ca'n filme...:|)
O idilă care s-a sfârşit înainte de a începe...
maxerDate: Vineri, 2009.Ian.16, 09:12 | Message # 1
Big daddy
Group: Cenaclu
Messages: 213
Status: Off'Line
Cum aş putea să-l uit pe acel tânăr român, pe care l-am cunoscut întâmplător într-o excursie în Rusia? Cum pot să uit acea familie care dorea să facă cumpărături, dar nu ştia cum să se exprime în rusă. De vină era numai mătuşa mea. Auzindu-i, s-a apropiat de ei, oferindu-se să le traducă. Cum pot să uit acele întrebări puse de feciorul lor?
- Vorbeşti şi tu româneşte?
- Da, suntem din Moldova, din Basarabia. După cel de-al doilea război mondial România a pierdut pentru a patra oară Basarabia.
- Am studiat şi eu istoria Basarabiei, am învăţat şi limba rusă, dar nu-s capabil s-o vorbesc.
- Trebuie să plecăm!- mă strigă mătuşa mea. Cunoştinţele noastre sunt cazate în hotelul unde stăm şi noi.

„Lasă-i să plece mai înainte”

Când soarele asfinţea, iar deasupra oraşului coborau umbrele serii, am ieşit cu toţii la o plimbare în Piaţa Roşie. Deodată Marcel, fiul noilor cunoştinţe, m-a luat de mână şoptindu-mi: „Lasă-i să plece mai înainte.” Cu o altă mână mă îmbrăţişă, furându-mi un sărut.
Ca doi copii care au fugit de privirile maturilor, am stat până noaptea târziu, povestind fiecare de ţara sa. A doua zi, după cină, am ieşit numai noi doi să ne plimbăm pe străzile oraşului. Când m-am întors în camera mea, înţelesesem că somnul mă părăsise total. Stăteam cu ochii deschişi, gândindu-mă la el.
În tren, în drum spre Chişinău, stăteam lângă geam, contemplând câmpiile imense ale Rusiei. Cu cât încercam mai mult să alung gândurile, cu atât mai mult îmi apărea în imaginaţie chipul lui. Ochii lui căprui, sprâncenele negre, nasul evidenţiat şi buzele lui fierbinţi care mă făceau să le mai simt căldura.

Au trecut patru ani de corespondenţă: în fiecare săptămână eu îi scriam o scrisoare, el - alta. Nu erau simple scrisori, dar lungi epistole; eu îi povesteam de Chişinăul meu drag, el de Bucureştiul lui. La un moment dat, scrisorile noastre s-au transformat în adevărate declaraţii de dragoste.

O vizită la Bucureşti. „Sunt gravidă...”

În ultimul an de studii am primit din partea părinţilor lui mult aşteptata invitaţie.
Trenul Ungheni – Bucureşti mă aştepta să pornesc la drum. Plecam pentru prima dată în România. Era înainte de Revoluţia din decembrie. Aveam emoţii nu pentru că liniile de cale ferată în Uniunea Sovietică - erau mai late ca în toată Europa, ci pentru întâlnirea ce trebuia să fie realizarea unui vis.
Totul a fost frumos şi fantastic: plimbări pe străzile Bucureştiului, spectacole, cunoştinţe şi întâlniri noi. Toţi eram fericiţi, plini de viaţă şi dragoste.
Întâlnirea aceea mi-a rămas doar în amintiri. Şi mai am această senzaţie de vomă. Am rămas însărcinată. Mă gândeam să-i scriu, să-i povestesc totul. Dar nu am avut curajul. Acum trebuie să mă descurc de una singură. Mai întâi să-mi văd diploma. După cinci ani de studii o să mă aleg cu o diplomă şi cu un copil.
Acasă, la mama, în loc să fiu fericită şi mulţumită, eram mereu îngândurată, neştiind cum să încep discuţia. Amânam din zi în zi, rămânând în cameră ore în şir. Într-o zi, intră ea la mine, zicându-mi că nu mai poate să mă vadă mereu tristă.
- Ce ai, fata mamei?- mă întrebă ea.
– Sunt gravidă.
M-a privit îndelung, apoi, liniştită, m-a întrebat:
- El ştie?
- Nu. El are 20 de ani. Trebuie să decid, ori cresc un copil de una singură, ori rămân fată bătrână.
- Pleacă la el, povesteşte-i totul.
- Nu pot, sunt deja în luna a doua: când voi primi din nou invitaţia, burta mi se va evidenţia. Nu uita că între noi este o graniţă, chiar dacă vorbim aceeaşi limbă.
- Nu vreau să ne râdă satul. Trebuie să pleci la fratele tău în Siberia. Socrul lui e ginecolog. Tu fă-ţi valizele, că vorbesc eu cu fratele tău.
Sosită în Surgut, fratele meu m-a întâmpinat cu toată căldura fraternă. A doua zi dimineaţa m-a condus la socrul lui pentru o consultaţie. Rămânând numai eu cu medicul, l-am întrebat dacă pot să avortez. Doctorul mi-a zâmbit, oferindu-mi un scaun, mi-a zis: „Fata mea, dacă te decizi să avortezi, nu se ştie dacă vei mai putea avea copii.”
- Nu, nu! – am strigat involuntar. Eu îmi doresc acest copil!
Am hotărât să trăiesc o vreme la fratele meu. Mă gândeam să-i scriu lui Marcel. Dar, în loc de cuvinte, pe hârtia albă curgeau lacrimi.
După naştere am avut o infecţie uterină. O lună întreagă am stat la spital. Eram epuizată, fără un minim curaj de a înfrunta viaţa. Ieşind din spital, i-am scris lui Marcel, povestindu-i adevărul. Dar răspunsul lui era incert.
După trei ani, părinţii mei au venit la Surgut să-şi vadă nepotul, implorându-mă să mă întorc acasă. Nu-i mai interesa ce va zice satul. M-am întors în Basarabia…

Dor de Marcel

Ţin minte Podul de Flori din 1990. Cohorte de oameni se îndreptau în direcţia Costeştiului, la podul care a despărţit ani de zile Moldova în două părţi. Inimi dornice de a-şi întâlni fraţii şi rudele, de care au fost despărţiţi timp de 45 de ani. O sărbătoare de neuitat: flori, cântece şi dansuri, îmbrăţişări între fraţii care aveau acelaşi obiceiuri, datini, aceeaşi istorie şi cultură.
Băiatul meu s-a născut în Rusia. El nu înţelegea euforia mea. Eu, purtată de speranţa unirii celor două inimi tinere, îndepărtate de o graniţă şi de imposibilitatea unei vizite fără vize şi invitaţii oficiale, am plecat la Podul de Flori. Dar nu l-am întâlnit acolo pe Marcel. Totuşi, impresionată de marea sărbătoare, am scris un reportaj şi l-am trimis la ziarul raional. Mi l-au publicat!
Într-o zi, maică-mea îmi zise că mă caută un bărbat la telefon. Nu-mi ajungea aer să iau receptorul, fiind sigură că-i el – prima mea iubire.
- Da, am răspuns, - dar era o voce necunoscută. Au trebuit să treacă câteva secunde pentru a mă dumeri cine mă căuta.
Dumnealui îmi propunea un post de redactor la ziarul raional. Viaţa mergea înainte, iar eu tot căutam un pretext să plec în România. Nu aveam intenţia să-l oblig pe Marcel să-şi recunoască fiul. Doream doar să-i spun că are un fecior şi că-i mare deja.
În cele din urmă am fost invitată la o întrunire a românilor din diaspora. Am plecat cu două zile înainte. Dar destinul a fost din nou crud cu mine. După Revoluţia din România, Marcel plecase în Italia.
Deşi fiul meu creştea fără tată, toate se aşezaseră la locul lor: aveam un serviciu şi părea că-s liniştită. Însă mă obseda gândul că trebuie să-l întâlnesc pe Marcel.

Om al nimănui în Italia

După zeci de tentative, am obţinut o călătorie în Italia. Am ajuns foarte aproape de el, eram turistă în oraşul în care trăia el, dar nu am îndrăznit să-l deranjez. Aflasem că de câţiva ani trăia cu o tânără. Ştiam că e inutil să-i cer o întâlnire, dar nu am avut puteri să părăsesc Italia. Cu câteva ore înainte de plecarea spre Chişinău, am anunţat-o pe o colegă că nu mă mai întorc în Moldova.
A doua zi m-am întâlnit cu această colegă în faţa hotelului. Ea mi-a zis că-s o nebună, că Italia nu-i ceea ce am văzut eu ca turistă: „De ce ai rămas? Ce crezi că vei putea face aici? Unde vei dormi când va expira viza? Tu ştii unde locuiesc eu? Într-o casă părăsită, împreună cu alţi moldoveni. Este imposibil pentru un străin fără acte să ia o casă în chirie”.
După ce am ascultat-o, i-am răspuns liniştită şi echilibrată: „Voi face aşa cum ai făcut tu. Mă voi sacrifica pentru fiul meu aşa cum te sacrifici tu pentru ai tai.”
Am locuit o lună de zile într-o casă abandonată, în mizerie, îmi era frică să nu mă legitimeze poliţia. După mai multe încercări, am fost angajată la negru într-o familie. Făceam asistenţă 24 din 24 de ore, cu o zi liberă pe săptămână. Sâmbătă ieşeam în oraş să trimit pachete acasă, să mă întâlnesc cu vreo prietenă sau, pur şi simplu, să hoinăresc pe străzile oraşului. Sau întram în vreun bar, încălzindu-mă la mirosul plăcut al cafelei.

Convorbiri pe subiecte dacice

Aşa făceam în fiecare sâmbătă, ziua libertăţii mele. Într-o zi, de masa mea s-a apropiat un bărbat.
- E liber?
- Da - am răspuns, continuând să-mi savurez cafeaua.
- Eşti străină?
M-au pus pe foc cuvintele necunoscutului. Privindu-l ţintă-n ochi, i-am răspuns: „E aşa de evident? Am sigiliu pe frunte? Nici eu nu ştiu cine sunt.”
- Atunci de unde vii?
- Din Dacia.
- De unde?
- Nu ştiţi? Dacia a fost o provincie a Imperiului Roman. Am putea avea aceiaşi stră-străbunei. Cine ştie câţi romani s-au oprit în 101 Î.H, sau în 105 Î.H pe teritoriul Daciei cotropite?
- Acest răspuns îl ai mereu gata pentru toţi italienii?
- Nu, pentru toţi bărbaţii.
- Eşti într-adevăr simpatică, atragi atenţia, dar mai eşti şi tristă. Ţi s-a întâmplat ceva?
- Nu. Nu am nimic, - am răspuns, cu toate că doream mult să mă destăinui cuiva. Vroiam să mă eliberez de acea greutate purtată de ani de zile.
I-am povestit istoria mea, zicându-i că am un fiu mare şi că feciorul are o mamă pe care nu a văzut-o de trei ani. I-am spus că în curând îl voi aduce pe fiu în Italia.

Aproape un happy end

Bărbatul mă examina de parcă dorea să-mi picteze portretul, apoi mi-a zis: „M-am apropiat să-ţi fur din negura gândurilor şi să te fac să zâmbeşti.”
Peste câţiva ani ne-am căsătorit. Fiul şi soţul au deschis împreună un studio de avocaţi, iar pentru a le fi mereu alături, eu eram secretara lor.
Odată, fiul meu trebuia să apere un caz particular: Un român era învinuit de omor. Îl chema Marcel, iar feciorul mea era avocatul său. Fostul meu iubit nu avea de unde şti că soarta i-o va decide chiar fiul său…
x x x

- La ce te gândeşti, ce ţi se întâmplă? Răspunde! Pe tine te întreb. Trezeşte-te, am câştigat procesul. Eşti nevinovat, - îi zicea lui Marcel prietenul său, care l-a însoţit la proces.
- Cine a câştigat?- repetă întrebarea Marcel, uluit.
- Tu! Avocatul a demonstrat că eşti nevinovat! Trebuie să ieşim din sală. Te simţi rău? Eşti palid...
Marcel nu zicea nimic, privea în jur ca un hipnotizat, vorbind mai mult de unul singur: „Eu am câştigat? Nu. Eu am pierdut totul.”
Împietrit, Marcel mă privea năuc. Eu eram secretara la acel proces halucinant, purtam o pereche de ochelari mari şi întunecaţi ce-mi acopereau jumătate din faţă. Dar în momentul când mi i-am scos, l-am auzit pe Marcel: „Tu eşti! Iar tânărul avocat e …” Tatăl copilului meu n-a mai apucat să-şi termine fraza, a început să tremure şi a ieşit fugind din sala de judecată.
M-am ridicat să-l privesc pe geam. Un pic adus de spate, mergea nesigur, de parcă îşi număra paşii, sau anii trecuţi…
Îmi dorisem atât de mult să-l revăd, dar abia acum mi-am dat seama că l-am pierdut fără să-l am. Şi totul s-a sfârşit fără să înceapă…


 
dXXX™Date: Vineri, 2009.Ian.16, 09:42 | Message # 2
YOOOOOOOOOO
Group: Administratia
Messages: 2779
Status: Off'Line
roman nu alta biggrin
 
me_marryannaDate: Vineri, 2009.Ian.16, 15:55 | Message # 3
rappa lover
Group: useri
Messages: 626
Status: Off'Line
frumos shi trist.... cry cry cry cry

Infrânt nu esti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele înfrângeri,
sunt renuntarile la vis.
 
ploaieDate: Vineri, 2009.Ian.16, 20:14 | Message # 4
nude in silence..
Group: useri
Messages: 1589
Status: Off'Line
inteligenta femeie.. si puternica.. mai putin la inceputul vietii, dar a invatat mult pe parcurs..

[..]
 
Cenaclu Crew » Hai sa vorbim » Hai sa vorbim » O idilă care s-a sfârşit înainte de a începe... (ca'n filme...:|)
Page 1 of 11
Search: