Reportajul TV: http://www.youtube.com/watch?v=g6wQh0sXMcg

Acțiunea simbolică: http://www.youtube.com/watch?v=jrwCBAicYgw

In data de 15 martie, impreuna cu inca 3 membri ai grupului de initiativa “Spirit Românesc” am mers in vizita la Victor Boian, batranul care din propriile resurse financiare a construit timp de doi ani un monument intru vesnica memorie a ostasilor Romani cazuti pe campul de lupta intre anii 1941-1945. In drum spre Carahasani, Stefan-Voda (sat care se afla la 40 km de Prut) ne-a intampinat o ploaie marunta, care iti patrunde maduva oaselor, vant si acea atmosfera apasatoare manifestata prin combinatia specifica unui inceput de primavara: noroi, frig si pustietatea satelor din imprejurimi… Totusi, Dumnezeu a fost alaturi de noi si un bastinas al satului a fost atat de amabil sa ne duca pana in sat cu autoturismul sau si chiar sa ne prezinte gazdei. Am intrat in curte oarecum stingheri si am reusit fugitiv sa observ aspectul curtii perfect ingrijite. Atunci am auzit vocea deja cunoscuta a barbatului care ne-a determinat sa ajungem acolo:

- Ti-am adus oaspeti, Mos Victore!
Zaresc aparand din spatele casei un batranel cu ochii calzi, dar tristi, cu fata blanda, dar chinuita de trecerea timpului:

- Mai muncesc si eu prin ograda, sa nu ma prinda moartea sezand!
Am reusit din prima sa observam cu cata seninatate vorbeste si cu cata ospitalitate ne priveste. Nu ne-a lasat nici macar 5 minute sa stam afara, ci ne-a invitat intr-o cascioara, unde, dupa cum spunea batranul “sa stam 10 minute,dar in liniste si la dos”. Casa avea doua odai, dintre care una, presupun eu, este “casa mare”. Am ramas profund impresionata de interiorul odaii in care urma sa aflam lucruri extraordinare. O odaie spatioasa, cu o masa mare in mijloc, pe care statea o farfurie adanca plina cu nuci mascate “de Carahasani”, niste pahare si doua ulcioare (aranjare specifica a “casei mari”). Am ridicat ochii si mare mi-a fost uimirea sa observ ca pe partea de sus a celor patru pereti care alcatuiesc odaia, erau reprezentate 4 scene si anume: inspre rasarit- o masa cu doua sticle de sampanie, cum ne spunea dl Boian, au fost desenate conform timpurilor; pe un alt perete - un ciobanas cantand la fluier; pe al treilea - un peisaj de iarna. Ceea ce ne-a lasat cu ochii mari de mirare a fost cea de-a patra reprezentare: Ştefan cel Mare, cu crucea ridicata in sus! Desenele au fost facute in anii 70, ceea ce era o indrazneala nemaipomenita pentru acea perioada de asuprire sovietica care a venit doar cu “vazutul”, fara a intreprinde ceva. Aceasta imagine a incaperii ne-a asigurat inca odata de sentimentele curate ale acestui om de o cinste deosebita.

Victor Boian s-a dovedit a fi o persoana foarte deschisa. Ne-a vorbit despre cel de-al doilea razboi mondial, despre trairile lui din acea perioada, dar si despre ceea ce l-a determinat sa ridice acest monument al eroilor cazuti pe campul de lupta. Am aflat ca acesta era un vis neimplinit al copilului care era pe atunci Victor Boian, in varsta de doar 11 ani.

“Acesti soldati au fost dintotdeauna cuminti, curati, harnici, destepti, blanzi, cu suflet mare, care niciodata nu au incalcat vreo lege. La 15 aprilie 1944 a fost dusa o lupta inversunata pe frontul Purcari-Rascaieti. Romanii erau inmormantati in sicrie aparte, pe partea stanga si dreapta a cimitirului, nicidecum pe centru. Timp de 4 luni, aici au fost ingropati peste 300 de romani. La sfarsitul razboiului au venit sovieticii, care au daramat totul.

Oamenilor li s-au dat loturi pe pamantul acelui cimitir si la Adunarea Obsteasca Generala am iesit in centru si am zis:

“Oameni buni, haideti sa nu ne imbogatim de pe mormintele acelor oameni! Se parea ca au inteles, dar dupa ce am incercat sa sadesc niste iarba acolo, tot veneau cu vitele la pascut pe acel teritoriu. M-am certat cu unu, m-am certat cu altu, m-am certat cu 10 si am renuntat… Dintotdeauna am vrut sa fac un monument pentru acesti soldati cazuti, numai ca nu am avut posibilitatea. Acum am angajat un escavator, un tractor, am facut podul si am construit portile. Apoi am arat cimitirul care fusese distrus de sovietici. Am mai gramadit incaltaminte, centuri, baionete, brichete ale soldatilor pe care le-am pus in spatele monumentului. Multi au vorbit despre acest fapt: cum ca m-a ajutat primarul, multi au fost nemultumiti, dar eu am facut ce am vrut o viata intreaga! L-am facut ca sa ramana in sat istorie. Acum vreau sa fac un trotuar din teracota, sa pun flori, sa mai ingrijesc de acel monument si de imprejurimi.”

Astfel, Victor Boian a vorbit timp de aproape o ora, lasandu-ne profund impresionati. M-a surprins placut corectitudinea si coerenta discursului. Vorbea cu atata daruire, cu atata entuziasm, incat nici macar nu am observat cat de repede a trecut timpul.

La iesire, ne-a propus sa inchinam cate un pahar cu vin. Noi, insa, nu am vrut sa abuzam de ospitalitatea mosului. Totusi, nu ne-a lasat sa plecam cu mainile goale. Asemenea unui bunel, ne-a dat toate nucile pe care le avea pe masa, ceea ce ne-a lasat cu un gust amar de nostalgie si tristete… Am mers apoi spre monument - o frumusete rara. In spatele acestuia statea cutia cu obiectele vechi apartinand soldatilor: centuri, cani si altele. Pe fonul posomorat al vremii de afara, al copacilor goi si batuti de vant, prin prisma batranului ce privea cu acrimi in ochi spre monumentul facut de mana lui care parea sa emane o putere indistructibila, un scut de aparare al nostru, al tinerei generatii.

La poarta cimitirului statea el. Victor Boian, incovoiat de vreme, cu fruntea insemnata de batranete. L-am lasat acolo, ca pe un stalp care ne sustine, ne tine in picioare si cu fruntile ridicate. Intorcandu-ne acasa inca auzeam cuvintele batranului blajin care pentru noi devenisera un adevarat crez: Pastrati Natiunea, Tara, Limba si Sangele!